Constrângerile legate de perspectiva tot mai apropiată a epuizării combustibililor fosili la nivel global precum şi considerentele ecologice au impus căutarea unor surse noi de combustibili nepoluanţi şi regenerabili.
În acest sens, Agenţia Internaţională pentru Energie estimează că în Europa, resursele de petrol se vor epuiza în 40 de ani, cele de gaze naturale în 60 de ani, iar cele de cărbune în 200 de ani, lucru care s-ar traduce prin faptul că, peste aproximativ 20 de ani, Europa va fi nevoită să importe 70% din necesarul de energie. Ca urmare a acestui fapt, statele membre UE au fost nevoite să găsească surse regenerabile de energie, care să înlocuiască pe cele clasice, convenţionale.
Cartea Albă a Comisiei UE prevede că, până în 2010, emisiile de CO2 vor înregistra o creştere semnificativă, însumând aproximativ 1113 milioane de tone. Principalul „vinovat” este transportul rutier, care generează 84 % din totalul emisiilor de CO2 provenite din transporturi. În consecinţă, din punct de vedere ecologic, Cartea Albă militează pentru reducerea dependenţei de petrol în sectorul transporturilor (care este actualmente de aproximativ 98%), prin folosirea, de pildă, a biocombustibililor. Utilizarea acestora mai ales în transporturi constituie doar o parte din pachetul de măsuri ce trebuie adoptate în scopul reducerii emisiilor de CO2.
Creşterea utilizării biocombustibililor în transporturi, fără a exclude alţi posibili combustibili alternativi pentru industria automobilelor, este unul dintre mijloacele prin care se poate reduce dependenţa de importul de energie, se poate influenţa piaţa combustibililor pentru transporturi şi se poate asigura securitatea în furnizarea de energie pe termen mediu şi lung.
România este parte la Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, ratificată prin Legea nr. 24/1994, precum şi la Protocolul de la Kyoto, ratificat prin Legea nr. 3/2001. În cadrul Convenţiei, ţara noastră este înscrisă în Anexa I, alături de alte ţări dezvoltate şi cu economie în tranziţie. Aceste două instrumente juridice internaţionale permit statelor cuprinse în Anexa I a Convenţiei-cadru să aplice în comun prevederile referitoare la reducerea emisiilor de gaze.
Potrivit directivelor de mediu ale UE, până în 2010, 5,75% din combustibilul folosit în transporturi trebuie să fie de origine vegetală, iar până în 2020 ponderea ar trebui să ajungă la 10%.
Dintre cele mai importante politici UE privind exploatarea potenţialului biocarburanţilor, menţionăm:
– promovarea biocarburanţilor în statele sale membre şi în ţările în curs de dezvoltare, astfel încât producerea şi utilizarea lor să aibă efecte pozitive asupra mediului înconjurător;
– folosirea pe scară largă a biocarburanţilor şi ameliorarea rentabilităţii lor, prin aplicarea unor tehnologii moderne de cultivare a plantelor energetice şi a rezultatelor cercetării biocarburanţilor din a doua generaţie.
În prezent, principalii biocarburanţi existenţi pe piaţă sunt: bioetanolul, biodieselul şi biogazul. Teoretic, biocombustibilii pot fi extraşi din orice plantă. Din motive economice, cele mai folosite sunt însă plantele oleaginoase şi cele care conţin amidon.
Biodieselul şi etanolul sunt principalii biocombustibili lichizi utilizaţi în transport. Aceştia fac parte din prima generaţie de biocombustibili. În Europa, biodieselul se obţine cu preponderenţă din ulei de rapiţă, iar etanolul din grâu şi sfeclă de zahăr. Biodieselul şi etanolul nu se utilizează ca atare, ci sub formă de amestecuri cu motorina, respectiv cu benzina.
Procesele de producere de biocombustibili de generaţia a doua pot folosi o varietate largă de materii prime nealimentare, ca biomasa provenită din deşeuri, lemn, grâu, coceni de porumb sau culturi special destinate producerii de energie. Producerea acestui tip de biocombustibili ar conduce la reducerea substanţială a emisiilor de gaze cu efect de seră, dar este improbabil ca această generaţie de biocombustibili să fie produsă la timp pentru a contribui semnificativ la realizarea obiectivului de 10% biocombustibili folosiţi în transport care provin din biomasă, care ar trebui atins până în 2020.
În România, 45% din populaţie trăieşte în mediul rural şi se ocupă cu agricultură. Din suprafaţa agricolă de aproximativ 14,7 mil. ha a ţării noastre, circa 2 mil. ha de pământ nu se cultivă în prezent, aceasta din urmă reprezentând o posibilă utilizare în scopul cultivării plantelor energetice. Această afirmaţie este susţinută de faptul că, la ora actuală, ţinând cont şi de numărul în continuă creştere al vehiculelor, o parte din carburantul necesar este importat. Şi nu în ultimul rând, introducerea biocarburanţilor în amestec cu carburanţii clasici este una din cerinţele impuse prin aderarea României la UE.
Institutul de Cercetări pentru Instrumentaţie Analitică din Cluj-Napoca, ICIA, este un centru de cercetare cu o tradiţie de peste 14 ani în domeniul biocarburanţilor. Daca iniţial studiile şi analizele s-au axat doar pe biodiesel, treptat, acestea au fost extinse şi în direcţia obţinerii de bioetanol. În prezent, tehnologiile elaborate de către ICIA pentru obţinerea de biocarburanţi au la bază materii prime de tipul uleiurilor vegetale crude sau uzate şi alcool etilic obţinut din sfeclă de zahăr. Tot aici au fost puse bazele a două staţii pilot pentru obţinerea de biodiesel, respectiv, bioetanol. În vederea aplicării rezultatelor cercetărilor în domeniu, ICIA colaborează activ cu IMM-uri din Transilvania producătoare de biocarburanţi.
Începând cu anul 2008, ICIA, prin departamentul Centrul de Transfer Tehnologic CENTI, este una din cele peste 500 de organizaţii europene partenere în reţeaua Enterprise Europe Network, o iniţiativă a Comisiei Europene de sprijinire a IMM-urilor şi întreprinderilor mari. Astfel, sunt oferite în mod gratuit servicii de calitate ridicată, în scopul dezvoltării afacerilor şi creşterii pe plan european a competitivităţii firmelor private din Transilvania. Aceste servicii se referă în principal la:
– Oferirea de asistenţă societăţilor pentru identificarea potenţialilor partenerilor comerciali din ţările UE si nu numai;
– Susţinerea IMM-urilor şi a întreprinderilor mari în dezvoltarea de produse noi, în accesul pe pieţe noi şi informarea cu privire la activităţile şi oportunităţile oferite de UE;
– Consilierea IMM-urilor şi a întreprinderilor mari în legătură cu unele aspecte tehnice, precum drepturile de proprietate intelectuală, standardele şi legislaţia UE;
– Menţinerea legăturii între antreprenori şi factorii de decizie ai UE, transmiţând puncte de vedere în ambele sensuri.
Cunoaşterea politicilor UE în domeniile de interes ale fiecărei firme constituie un avantaj de necontestat, permiţând astfel IMM-lor să se dezvolte în concordanţă cu direcţiile impuse prin strategiile pe termen mediu şi lung, elaborate de către Comisia Europeană.
